Nopţi dinaintea marilor plecări... Pînze albe, nesfîrşite, înălţate pe corabia unică a copilăriei... Te văd înfiorat, la ţărmul unui ocean de nelinişti şi depărtări; oricine ai fi, tu pentru mine porţi drapelul pur al copilăriei; şi-ţi simt toate spaimele, şi mai ales spaima depărtării, şi spaima ţărmului de dincolo, care vine numai la tine pe toate valurile... Nopţi dinaintea marilor plecări... Le-ai trăit şi le-ai visat de atîtea ori, şi dacă nu ţi le aminteşti, mi s-au dăruit mie, şi de aceea le aduc în clipa asta aici, ca să ţi le dau înapoi... mai întîi le-ai visat, multe zile, săptămîni, poate luni, zile multe în care ai învăţat preţul timpului mic, al orei şi al minutului. Zile multe în care te-ai dăruit tuturor mişcărilor, în care te-ai împrietenit cu toate gîndurile, în care ai fi vrut să închizi ochii şi să-i spui timpului mare: du-te! du-te mai repede! Vreau să vină noaptea cea mare... dar nu vine decît o noapte obişnuită, o noapte asemeni celorlalte, şi atunci rogi somnul să-ţi apropie pleoapele. Şi pleoapele se închid, dar mintea e încă plină de fulgere şi toate luminează clipite şi spaţii ciudate din marea călătorie. Ai vrea să dormi, să te cufunzi în moartea efemeră a somnului, să părăseşti timpul tău, să aluneci în timpul celălalt care înaintează fără tine, fără gîndurile tale, fără dorinţele tale, fără nerăbdarea ta groaznică. Dar somnul nu vine, fulgerele nu s-au stins de tot, fiorii n-au părăsit toate clopotele trupului tău.
Încetul cu încetul, gîndurile tale trimise în cutreier îndepărtat se întîlnesc cu alte gînduri venite dintr-o lume pe care n-o vei cunoaşte şi n-o vei stăpîni niciodată. Imaginile create de gîndurile tale sînt supte de imaginile groteşti care năvălesc din neant şi care se dilată şi încep să stăpînească. Un dans halucinant, fără sens, îţi sparge contururile. De unde vin atîţia oaspeţi negri, elastici, cu atîtea dimensiuni? Cît de repede îţi anulează vibraţiile! Eşti robul lor şi ei există doar în acele clipe unice. Mai tîrziu nu va rămîne din ei nici măcar amintirea. Nimic, nimic, decît senzaţia că au sosit. Au fost... au fost... Cine?... Nu vei şti niciodată... Şi cînd oaspeţii se îngroaşă, şi te apasă, moi şi cotropitori, şi te învăluie, şi te înfăşoară în giulgiuri negre, în spirale negre, care urcă, urcă, atunci simţi că pleoapele s-au îmbrăţişat de mult, şi ştii, în sfîrşit, într-o clipă subţire de lumină, că a venit somnul...
(partea I)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu